Este o pacoste să vezi cum trec neobservate cărţile bune în zilele noastre. Dovada unei lumi care trăieşte la zăpăceală, fără putinţă de evaluare ierarhizare şi valorizare. Este şi cazul volumului de scenarii dramatice intitulat, perfid, Arta rugii de Ovidiu şi Alexandru Pecican apărută, hăt, în urmă cu doi ani, carte despre care ştiu mai bine clujenii din mediul literar. Spun perfid pentru Arta rugii este o parodie laică la Arta fugii de Johann Sebastian Bach. De fapt lucrurile stau chiar pe dos pentru că Fugile lui Bach trebuiau să se numească Arta rugii şi rugile verilor Pecican, Arta fugii, pentru simplul motiv că în piesele lor toată lumea fugăreşte pe toată lumea. Altfel spus, Arta fugii DE Bach este o infinită rugăciune iar în Arta rugii o permanentă alergare Ca să nu încurcăm cititorii trebuie să ştim ca fuga este şi alergare dar şi o formă muzicală religioasă catolică.
După 1990 (dacă nu dintotdeauna) pare că a dispărut gustul pentru eroism care a produs atâtea capodopere literare în Occident, de la Richard al III-lea de Shakespeare până la Cidul de Corneille şi mult mai departe, la Brecht. Să fi apărut gustul pentru parodia istoriei odată cu Jean Giraudoux care a promis în 1935 că Războiul Troiei nu va avea loc/ La Guerre de Troie n’aura pas lieu ?
Arta s-a hrănit dintotdeauna cu istorie iar faptul că ne lipsesc scrierile eroice nu înseamnă că preocuparea pentru fapte demult petrecute nu mai interesează pe nimeni. Dimpotrivă. Doar că nu mai este vorba de o istorie documentară până la detalii ca în Danton de Camil Petrescu ci de una “apocrifă”, pe jumătate inventată, cealaltă jumătate fiind teatralizată. Oricum istoria din literatura modernă este una profund personală, adică citită de autori prin grila temperamentului şi nu a reconstituirii. Este exact secretul ce desparte arta de realitate.
Cea mai consistentă dintre cele trei piese cuprinse în volumul verilor Pecican (Arta rugii, Ciubăr Vodă Ninsoare în codru) este chiar piesa titulară. Energia polemică împotriva istoriei strămoşeşti se abate asupra lui sărmanului Iliaş al II-lea Rareş (fiul cel mare al lui Petru Rareş) domnitor al Moldovei timp de cinci ani, între 1546-1551. Preferând kieful turcesc, a abdicat înainte de a face rău ţării şi s-a botezat Mehmet. Piesa are farmecul umorului filologic clujean lansat de Ioan Groşan în Şcoala ludică . Dar, dacă Ioan Groşan se juca ingenios, în anii 70, cu istoria literaturii române verii Pecican se joacă, în 2008, cu istoria moldovenilor din secolul al XVI-lea. Nimic mai savuros decât aceste istorii apocrife în care Iliaş Vodă se amestecă cu bufoni împrumutaţi din Shakespeare dar îmbrăcaţi ţărăneşte pe dedesubt. Nici Marin Sorescu nu e departe cu comediile sale istorice Răceala şi A treia ţeapă
Prima întrebare ce răsare este cum se poate scrie o piesă în doi, deşi nu sunt foarte rare cazurile, Fraţii Presniakov fiind printe ultimele apariţii. În cazul nostru lucrurile par mai uşor de explicat. Ovidiu, este reflexiv, Alexandru, ludic. Ovidiu Pecican se trage din bibliotecă în timp ce Alexandru vine de pe scenă. Unul e scriitor şi filozof, altul director de scenă şi plastician. Unul scrie, altul citeşte şi desenează ce a citit. Unul redactează, celălalt face “casting” adică împarte rolurile, ceea ce, în paranteză fie spus, este partea cea mai amuzantă a colaborării. Citind ce a scris vărul Ovidiu, Alexandru deja inventează “în afara textului” şi teatralizează copios. Este cea mai savuroasă parodie istorică în limba română, dramă şi cmedie în egală măsură, cu excepţia pamfletelor dramatice ale lui Iordache Golescu (Starea Ţării Rumâneşti acum în zilele măriei sale Ion Caragea Voevod pe vremea asidosiei scrisă la leat 1818, septembrie 29. şi Comedia ce să numeşte Barbu Văcărescul, vânzătorul ţării izvodită dă Dârzeanul ce-i zic Slăbănogul care şi-a tipărit cu cheltuiala calemgiilor dă visterie spre pomenirea ticăloşiei ţării la venirea muscalilor când a fugit măria sa Grigorie vodă Ghica din scaun (1828).
Limba arhaică, şi aceasta apocrifă pe care o folosesc autorii, este atât de aiurită încât îţi dai seama pe loc că este inventată sau cel puţin parodiată. Sau nici una nici alta: un colaj alcătuit din ciozvârte de drame istorice luate de ici şi puse colo. Nimeni nu-şi urăşte propria istorie mai tare ca verii Pecican. O recunoaşte Ovidiu într-un argument al cărţii: „Am tras din greu pe istoria neamului, restituindu-i, după puteri, dimensiunea rizibilă, scabroasă, autopamfletară, scrofulentă, mizericordioasă şi scatofanică în trei construcţii shakespeariano-hollywoodiene”. Să nu ne mirăm, este exact ce a făcut Shakespeare cu istoria Angliei. Pare că urăsc „istoria neamului” fiindcă îşi doresc o alta mai nobilă ca Emil Cioran despre care Cornel Ungureanu spune că ar fi dorit ca România să aibă suprafaţa Chinei şi cultura Franţei. Este evident că, pe dimensiunile generale demersul este de inspiraţie cioraniană. Dar verii Pecican fac mult mai mult decât atât: ei dau importanţă istoriei României chiar dacă în versiune „scatofanică şi mizericordioasă”. Poate că acesta este viitorul : Dacă românii ar scrie mai mult teatru abject despre ei înşişi ar fi jucaţi în toate colţurile lumii. Este, într-adevăr, o acrobaţie culturală cartea lui Ovidiu şi Alexandru Pecican, aşa cum bine spune Mihai Măniuţiu într-o inspirată precuvântare. În plus, el resimte un adiere flamandă dinspre Michel de Ghelderode. Dar, întrebare firească: dacă tot i-au plăcut atât de mult aceste texte de ce nu le pune în scenă acum când are absolut toate mijloacele s-o facă ?
Mircea Ghiţulescu
Alexandru Pecican 