Archive for literature

“Temple” de Sorin FILDAN

Posted in Artists, Book covers, Friends, Gallery with tags , , , , , , , , , , , , , , on 20 May 2011 by Alexandru Pecican

Conceptie grafica si ilustratii: Alexandru Pecican

(selectii)

Mircea Ghitulescu – despre verii Pecican

Posted in Critique with tags , , , , , , on 30 September 2010 by Alexandru Pecican

Este o pacoste să vezi cum  trec neobservate cărţile bune în zilele noastre. Dovada unei lumi care trăieşte la zăpăceală,  fără putinţă de evaluare ierarhizare  şi valorizare. Este şi cazul volumului  de scenarii dramatice intitulat,  perfid,  Arta  rugii de  Ovidiu şi Alexandru Pecican apărută, hăt, în urmă cu doi ani, carte  despre care ştiu mai bine clujenii din mediul literar. Spun perfid pentru Arta rugii este o parodie laică la Arta fugii de Johann Sebastian Bach. De fapt lucrurile stau chiar pe dos pentru că Fugile lui Bach trebuiau să se numească Arta rugii şi rugile verilor Pecican, Arta fugii,  pentru simplul motiv că în piesele lor toată lumea fugăreşte pe toată lumea. Altfel spus,  Arta fugii DE Bach este o infinită rugăciune iar în Arta rugii o permanentă alergare  Ca să nu încurcăm cititorii trebuie să ştim ca fuga este şi alergare  dar  şi o formă muzicală religioasă catolică.
După 1990   (dacă nu dintotdeauna) pare că a dispărut gustul pentru eroism  care a produs atâtea  capodopere literare în Occident,  de la Richard al III-lea de Shakespeare până la  Cidul de Corneille şi mult mai departe, la Brecht. Să fi apărut gustul pentru parodia istoriei odată cu Jean Giraudoux care a promis  în 1935 că Războiul Troiei  nu va avea loc/ La Guerre de Troie n’aura pas lieu ?
Arta s-a  hrănit dintotdeauna cu istorie iar faptul că ne lipsesc scrierile eroice nu înseamnă că  preocuparea pentru fapte demult petrecute nu mai interesează pe nimeni. Dimpotrivă. Doar că nu mai este vorba de o istorie documentară până la detalii ca în Danton  de Camil Petrescu ci de una “apocrifă”, pe jumătate inventată,  cealaltă jumătate fiind teatralizată. Oricum istoria din literatura modernă este una profund  personală, adică  citită de autori prin grila temperamentului şi nu a reconstituirii. Este exact secretul ce desparte arta de realitate.
Cea mai consistentă  dintre cele trei piese cuprinse în volumul verilor Pecican (Arta rugii, Ciubăr Vodă Ninsoare în codru) este chiar piesa titulară.  Energia polemică împotriva istoriei strămoşeşti se abate asupra lui sărmanului Iliaş al II-lea Rareş (fiul cel mare al lui Petru Rareş)  domnitor al Moldovei timp de cinci ani,  între  1546-1551.  Preferând kieful turcesc,  a abdicat înainte de a face rău ţării  şi s-a botezat Mehmet.     Piesa  are farmecul umorului filologic clujean  lansat de Ioan Groşan în Şcoala ludică . Dar, dacă  Ioan Groşan se juca ingenios, în anii 70,  cu istoria  literaturii  române  verii Pecican se joacă,  în 2008,  cu istoria moldovenilor din secolul al XVI-lea.  Nimic mai savuros decât aceste istorii apocrife în care Iliaş Vodă se amestecă  cu bufoni împrumutaţi din Shakespeare dar   îmbrăcaţi ţărăneşte pe dedesubt.  Nici Marin Sorescu nu e departe cu comediile sale istorice Răceala şi A treia ţeapă
Prima întrebare ce răsare  este cum se poate scrie o piesă în doi,  deşi nu sunt foarte rare cazurile,  Fraţii Presniakov fiind  printe ultimele apariţii. În cazul nostru  lucrurile par mai uşor de explicat. Ovidiu,   este reflexiv, Alexandru,  ludic.  Ovidiu Pecican se trage din bibliotecă în timp ce Alexandru vine de pe scenă. Unul e scriitor şi filozof,   altul director de scenă şi plastician. Unul scrie, altul citeşte şi desenează ce a citit.   Unul  redactează, celălalt  face “casting” adică împarte rolurile, ceea ce,  în paranteză fie spus,  este partea cea mai amuzantă a colaborării. Citind ce a scris vărul Ovidiu, Alexandru deja inventează “în afara textului” şi teatralizează copios. Este cea mai savuroasă parodie istorică în limba română, dramă şi cmedie în egală măsură,   cu excepţia pamfletelor dramatice ale  lui Iordache Golescu (Starea Ţării Rumâneşti acum în zilele măriei sale Ion Caragea Voevod pe vremea asidosiei scrisă la leat 1818, septembrie 29. şi  Comedia ce să numeşte Barbu Văcărescul, vânzătorul ţării izvodită dă Dârzeanul ce-i zic Slăbănogul care şi-a tipărit cu cheltuiala calemgiilor dă visterie spre pomenirea ticăloşiei ţării la venirea muscalilor când a fugit măria sa Grigorie vodă Ghica din scaun (1828).
Limba arhaică,   şi aceasta apocrifă pe care o folosesc autorii,   este atât de aiurită încât îţi dai seama pe loc că este inventată  sau cel puţin parodiată.  Sau nici una nici alta: un colaj alcătuit din ciozvârte de drame istorice luate de ici şi puse colo. Nimeni nu-şi urăşte propria istorie mai tare ca verii Pecican. O recunoaşte Ovidiu într-un argument  al cărţii: „Am tras din greu pe istoria neamului, restituindu-i, după puteri, dimensiunea rizibilă, scabroasă, autopamfletară, scrofulentă, mizericordioasă şi scatofanică în trei construcţii shakespeariano-hollywoodiene”. Să nu ne mirăm, este exact ce a făcut  Shakespeare cu istoria Angliei. Pare că urăsc „istoria neamului”  fiindcă îşi doresc o alta mai nobilă ca Emil Cioran despre care Cornel Ungureanu spune că ar fi dorit ca România să aibă suprafaţa Chinei şi cultura Franţei. Este evident că,  pe dimensiunile generale    demersul este de inspiraţie cioraniană. Dar verii Pecican  fac  mult mai mult decât atât: ei  dau importanţă istoriei României chiar dacă în versiune „scatofanică şi mizericordioasă”. Poate că acesta este viitorul :  Dacă românii ar scrie mai mult teatru abject despre ei înşişi  ar fi jucaţi în toate colţurile lumii.    Este, într-adevăr,  o acrobaţie culturală cartea lui Ovidiu şi Alexandru  Pecican, aşa cum bine spune Mihai Măniuţiu într-o inspirată precuvântare. În plus,  el resimte un adiere  flamandă  dinspre Michel de Ghelderode. Dar, întrebare firească:  dacă tot i-au plăcut atât de mult aceste texte de ce nu le pune în scenă acum când are absolut toate mijloacele s-o facă ?

Mircea Ghiţulescu

Istoria secreta a copilariei

Posted in Book covers, Gallery with tags , , , , , , , , , , , , on 30 September 2010 by Alexandru Pecican

Coperta si ilustratiile: Andrada Damianovskaia

SPĂRGÂND VALURI (BREAKING WAVES)

Posted in breaking waves with tags , , , , , on 6 April 2010 by Alexandru Pecican

Jay Bartender Snooll

3. Sweet drunkers

Eram încă tânăr în felul meu – iar asta nu ţinea în niciun fel de vârsta pe care o aveam -, dar lucrul acesta l-am înţeles numai după ce omul m-a invitat, rânjind, tocmai pe mine să îl pipăi. Se aştepta, probabil, ori să mă ridic şi să o şterg pentru totdeauna, ori să mă arăt tulburat , pretextând o lipsă de bani.

Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Am păşit calm până la masa de alături, unde şedea, făcându-mi loc printre curioşii cu nimic mai prezentabili decât acela, m-am aşezat, descheindu-mi vestonul, şi, deşi erau ultimele monede pe care le aveam în buzunar, am depus, cu un zornăit, dolarii pe tăblie. Apoi, fără să mă grăbesc, am început să îi frec între degete pielile foşnitoare, pergamentoase şi cenuşiu-gălbui, privindu-l în ochi şi ascultând docil îndemnurile de pe margine.

Erau guri care şuierau şi ochi care cereau, căscaţi demonic, să îmi plimb palma de-a lungul osului antebraţului sau, dimpotrivă, să verific pe sub cămaşa atârnându-şi mâneca prea largă cât de rezistente erau ligamentele care îi ţineau oasele împreună. Nu exista oroare care să nu le fie dragă muşteriilor necunoscuţi şi abrutizaţi dimprejur. Iar cel mai voluptos era însăşi victima, care îşi savura victoria morală asupra celorlalţi, rotindu-şi de jur împrejur privirile dominatoare.

Am înţeles atunci cum poţi deveni din victimă un dominator satanic, înnebunind o încăpere întreagă de bărbaţi de diferite condiţii mai mult decât ai fi putut-o face printr-o găleată cu sânge proaspăt răsturnată în mijlocul lor sau printr-un viol sălbatic direct pe podeaua cârciumei…

(va urma)

ilustratie: Alexandru Pecican

SPĂRGÂND VALURI (BREAKING WAVES)

Posted in breaking waves with tags , , , , , , on 7 March 2010 by Alexandru Pecican

Jay Bartender Snooll

2. Lizzards, only lizzards

Este destul să ridic mâna… Dintr-o dată pielea se scurge cu un fâşâit, prăbuşindu-se. Rămâne musculatura antebraţului, carnea crudă tremurând uşor ancorată în ligamente… Ce lecţie de anatomie! La prima mişcare însă părăseşte şi ea oasele albicioase, curbate, acoperind pielea într-un morman demn de galantarele unei măcelării din suburbiile Chicago-ului.

Să stau să îmi contemplu osatura? La ce bun? Dilema s-a instalat şi nu mai ştiu care sunt eu: tegumentul subţire şi foşnitor, grămezile de muşchi şi ligamente sau scheletul eliberat de povara cărnii şi a formelor opulente?

Într-o dimineaţă când mă trezisem prea devreme din beţia plănuită să dureze trei zile şi trei nopţi în şir, peste clădirile sumbre înecate în ploaia ce se lăsa auzită fără a se şi vedea – era un întuneric de-ţi venea să te întrebi dacă te-ai trezit ori agonizezi în continuare, deşi soarele nu mai avea mult până să îşi arate faţa scârbită, de primăvară nevrotică – mi-am amintit cu precizie experienţa pentrecută cu o seară înainte, în taverna lui Mr. Philps Jr. de pe strada 42. Doctorul Van Tulp, o fosilă fără vârstă, şi-a arătat la lumina lămpii ceea ce-i mai rămăsese din antebraţ după întâlnirea prietenească dintre unitatea lui militară şi confederaţi, în împrejurimile Gettysburg-ului: îi tăiaseră pe viu pielea, scoţându-i cu totul muşchii şi lăsându-i sub pielea atârnândă abia oasele. Bătea acum cu ele lemnul mesei, cu gura deformată de lipsa oricărui dinte şi cu ochii injectaţi de consumul continuu de băutură, şi pentru o nouă tură de băutură te lăsa şi să îl atingi.

(va urma)

ilustratie: Alexandru Pecican

Posted in breaking waves with tags , , on 6 March 2010 by Alexandru Pecican

scriitorul Jay Bartender Snooll, in timpul WW1

SPĂRGÂND VALURI (BREAKING WAVES)

Posted in breaking waves with tags , , on 1 March 2010 by Alexandru Pecican

Jay Bartender Snooll

Foileton cu mai multe intrări şi ieşiri

1. Silence is another choice

Nu este adevărat. Nu doar noaptea. Iar ziua nu e un spaţiu câştigat. Nimeni nu ar putea-o garanta. Dimpotrivă, nu poţi avea certitudini. Dar un lucru e sigur: cele mai prielnice rămân înserările şi zorile. Crepusculul şi când se crapă de ziuă. Am cunoscut chiori, miopi şi chiar orbi care vedeau lucruri din cele mai deosebite atunci. Aşa cum alţii nu văd nici măcar pe ziuă, când dau să treacă strada. Vreau să zic: palpabile, la distanţă de o lungime de nas. Când le simţi răsuflarea în ceafă sau ghiara te atinge în treacăt, scurgându-ţi în trup un fior inconfundabil. Nu te poţi înşela în privinţa asta. Nimic nu îţi ridică la fel părul de pe braţe şi de pe spinare. E şi un soi de vifor atunci, îţi înţepeneşte perii din nas ca vântul boreal, transformându-ţi respiraţia într-un efort şuierător.

Cert e că există, să nu ne facem iluzii. După mine, e mai bine să ştim cum stă treaba. Să te prefaci că  nu te interesează costă mai scump. Învaţă să îţi accepţi frica. Altfel nu o vei îmblânzi niciodată şi, în cele din urmă, te va răpune. Sunt tonuri joase, la mijloc, strecurări discrete pe după colţuri, tencuiala mucegăită cade fără vreo pricină imediată… Toate semnele astea nu ajung ca să crezi? Nu poate fi chiar atât de mare efortul să accepţi că lumea nu începe şi nu se termină cu tine.

Uite, în ce mă priveşte, ştiu bine: dintr-un anume punct de vedere nici nu exist. Sunt doar o uşă dinspre ceva către altceva, o fereastră trântită cu zgomot peste nişte întâmplări care pot îngrozi şi pe cei mai bravi dintre noi, muritorii. Dar asta nu înseamnă să tac, pentru că tăcerea nu rezolvă nimic.

(va urma)

Jay Bartender Snool, imediat dupa WW1

Posted in Book covers, Gallery with tags , , , , , , on 21 February 2010 by Alexandru Pecican

fictional book covers

book cover – Istoria secreta a copilariei

Posted in Book covers, Gallery with tags , , , , , , , , , , on 18 February 2010 by Alexandru Pecican

book cover by: Andrada Damianovskaia