Archive for the Triclinium Category

în nacelă

Posted in Triclinium with tags , , , , , on 21 March 2010 by Alexandru Pecican

Vasile Dan

I.

deasupra ta, pe capul tău stă acelaşi om de hîrtie, de
pămînt
eşti tu, eşti ancora lui,
el e uşor, un puf, un zmeu ce flutură sus nepăsător, tot
mai sus
în aerul turbionar, rece, răscolitor,
pe catalige te înalţi alergi după el cu capul pe spate cu
plămînii plini de aerul tare
de miresmele vii sau moarte ce nu ştii de unde vin
şi unde se duc,
intră în sîngele tău gîlgîind în bulboane adînci,
în inima pe care o ştii că-i acolo
fără să o vezi însă vreodată,
un paznic de far ce arde tăcut în camera trupului tău
un dumnezeu mic, mic îngropat pe veci de viu în tine
ce îţi umflă încă  venele tîmplei dimineaţa
şi îţi dezleagă limba în care taci sau vorbeşti
mai mult singur cîteodată  în aşternutul iubitei
deseori „o floare de titan pe un loc mort”ori cenuşa
în scrumieră, dar tu te-ai fost lăsat de fumat demult,
vinul sec singur singurătatea însăşi pe care o deguşti
iubita tînără nu doarme niciodată în prezenţa ta
nici creierul înaintea unui nou paradox „ploaia în sus
umflînd norii”în timp ce grăbeşti pasul
chiar în faţa ta e o bunicuţă de vată
cu creştetul alb imponderabilă  ca un val de abur
acum în acest sfîrşit de ianuarie un ţipăt moale
un pumn în apă
un spin în aerul serii
o unghie în carnea lăptoasă  a unui nou născut
un scuipat hidos, o declaraţie de dragoste
între infanţi,
pielea uşor iluminată  de shiva
ca un manuscris încă  nedescifrat de neofiţi.

II.

te văd iarăşi sus în nacelă  cum urci
direct din gura mea în fiecare dimineaţă
şi nu te mai întorci pe dîmbul verde
de pămînt nou-nouţ  pe care stau singur
aşteptîndu-te.
te aştept cu spatele sau cu faţa, într-o parte sau în
genunchi
alergînd tîrîşi prin mărăcini printre consoanele
şuierătoare
ce îţi înţeapă auzul moale prins în placenta unei limbi
mult mai mari degetele mioape au învăţat să o
vorbească
însă încet
precum ai duce la ochi orice, tot pămîntul
cu lumina lunii cu tot.

III.

fiecare ascunde în fond ceva în sîngele său
o piramidă tulbure cu vîrful îngropat
ori transparentă înveşmîntînd o grămăjoară albă de
oase.
ceva ce-ţi iese în cele din urmă pe piele
ca o cerneală simpatică,
pe degetul mare, arătător, mijlociu, inelar, pe palma
deschisă, pe pagina cărţii
necitite încă nici măcar de cel care o scrie întîi fără
sunete,
fără litere, fără  silabe, un chaos
e doar acolo un abur pe gură
un scuipat în noroiul
alb de hîrtie.

IV.

o, dar raiul genunchilor tăi albi ascunşi
sub pînza subţire a rochiei
nu mai lipseşte decît un guguştiuc ce s-a înecat
singur înghiţindu-şi propriul său nume.
acum e seară uşa casei se-nchide singură
iar geamul se-nfundă  cu întuneric
cauţi o cheie albă
o ceaţă la coborîrea în depresiune.

V.

tu ai inimă tu
ai sînge verde
în trup
precum norii primăvara
tu ai unghii ascuţite
precum zeii incestoşi
tu ai gura închisă
nu spui nimic
tu nu spui niciodată nimic
tu exişti.

Vasile Dan

photo:  Alexandru Pecican

Advertisements

REGIZORUL, ILUSTRATORUL, ARHITECTUL ŞI CREATORUL DE UNIVERSURI

Posted in Triclinium with tags , , , , , , , on 18 March 2010 by Alexandru Pecican

Începutul anilor 90 m-a prins la Frankfurt pe Main, în atelierul maestrului arhitect, pictor, sculptor şi designer M. Schlotter. Atunci şi acolo am descoperit extraordinarele posibilităţi oferite de arta virtuală… Mulţi dintre artiştii care treceau pragul atelierului, unii dintre ei profesori universitari la mari facultaţi de artă, criticau aspru „arta pe computer”, considerînd-o falsă şi lipsită de valoare. În opinia lor, arta trebuie practicată nemijlocit de artist cu instrumentele tradiţionale: pensula, dalta, peniţa, cărbunele, creionul etc.

Dacă la început le împărtăşeam opiniile, după ce am primit un computer şi am început să lucrez „artă virtuală”, învăţînd să mă servesc de „softuri”, mi-am schimbat părerea. Şi acest gen de artă se ghidează după aceleaşi legi ale esteticii, doar mijloacele sunt diferite…

În timp s-au inventat programe, „softuri”, cu ajutorul cărora se poate picta virtual în orice stil, se poate grava, desena sau sculpta… Există „librării”, adică arhive, colecţii de materiale virtuale – cum ar fi marmura, granitul, bazaltul, gipsul, bronzul, aurul şi argintul – în care se pot realiza sculpturile. Se poate face film sau muzică pe computer, fără să „ieşi în realitate”, numai cu personajele şi materialele puse la dispoziţie de către industria I.T.

Nu trebuie să renunţăm la pictura pe sticlă, lemn sau pînză, în care folosim culori tempera sau de ulei, nu trebuie să renunţăm la sculptura în piatră, lemn sau metal, la realizarea căreia folosim dalta, sau prin turnarea metalului incandescent… Dar, vrem sau nu, a mai apărut o modalitate de exprimare artistică: şi anume Arta digitală sau virtuală.

Pentru mine, care am o formaţie profesională de regizor, a lucra în 3D înseamnă să fiu aproape de „scenă”… Fiindcă, de îndată ce deschizi un program de grafică virtuală, te întîmpină un adevarat teatru… Eşti în acelaşi timp scenograf şi regizor. Scenograf, fiindcă tu alegi decorul… Tu hotărăşti ce moment al zilei sau al nopţii este… Doreşti o gară? Foarte bine… Începi şi construieşti staţia, aduci o locomotivă cu aburi în prim-plan, mai sădeşti cîţiva platani, pui fumul în rotogoale cenuşii deasupra coşului de alamă, pe stîlpul de telegraf fixezi o cioară şi trei rîndunici… La peron potriveşti cu atenţie şeful de gară în uniformă de sărbătoare cu fireturi aurii şi chipiu roşu… Vrei să vină ploaia?… Dai un click şi cerul se umple de nori, mai dai un click şi printre nori îşi face apariţia un zeppelin, din care mîini nevăzute aruncă flori de crin… Din vagoane aranjezi să coboare un pluton de soldaţi în uniforme sclipitoare cu pene la chipie şi săbii aurite… În faţă aduci, din trei mişcări de mouse, cîteva fete tinere, cu pletele în vînt, cu feţele ascunse sub umbreluţele dantelate…

În acest moment intervine regizorul din tine şi, orgolios din fire, trece hotărît la butoane… Din două mişcări ridică umbreluţele, ca să se poată observa ochii tinerelor. Apoi, delicat, aşază cîteva lacrimi sidefii pe obrajii îmbujoraţi… Braţul ofiţerului de husari îl bandajează rapid şi îl stropeşte cu cîteva pete de sînge… Pe piept îi fixează o decoraţie… Nemulţumit, caută în arhivă cîteva zeci de expresii pînă găseşte o faţă obosită şi prăfuită, dar radiind de bucuria întoarcerii acasă… O „lipeşte” efectiv peste chipul vechi al soldatului… Artistul se îndepărtează puţin şi priveşte printre gene cu un ochi critic… „- Aaa … da!… Mai trebuie!…” Şi imediat scoate din arhivă o fanfară… e formaţia de alămuri a unităţii de pompieri voluntari… Cu instrumente sclipitoare şi uniformele negre cu coifuri argintii… În cealaltă parte a gării amplasează corul de copii al Seminarului Teologic… Două profesoare bătrîne şi exigente, cu nişte căţeluşi albi în braţe… Un vînzător ambulant de îngheţată… Primarul gras, însoţit de doi ziarişti… Şi spectacolul poate începe!

Da… Acum trebuiesc găsite conflictele… Şi graficianul, ilustratorul, dă fuga la textul scriitorului… Ia povestea pagină cu pagină şi o stoarce pe toate părţile de sens şi de simboluri… Şi nu e puţin lucru, şi nici uşor, fiindcă Măria Sa Scriitorul e viclean… Ne pune să alergăm după şareta trasă de armăsari prin toate hîrtoapele metaforei, de ne sar capacele…

Acesta este momentul în care îşi face apariţia şi cititorul… virtual. El este prezent în permanenţă, dar acum, ca ilustrator, sunt obligat să-l imaginez citind şi savurînd povestea… Eu, la fel ca şi scriitorul, lucrez pentru cititor… Este „consumatorul” produsului literar şi grafic, al „obiectului” artistic… Dar romanul e şi o atitudine, politică şi socială; filosofică, morală, estetică…

Personal fac eforturi să-mi imaginez categoriile de cititori: pe cel avizat, care cunoaşte alfabetul metaforelor şi al simbolurilor grafice… Este cel pe care îl răsfăţăm cu subtilităţi… Îi facem cu ochiul, îi vorbim direct, adresîndu-ne prieteneşte, fiindcă ştim că înţelege mesajele… (Facem aici o paranteză pentru a aminti marile discuţii stîrnite de titlurile pieselor lui Shakespeare… Titluri care codificau mesaje pentru iniţiaţi… Cei care ştiau alfabetul secret, aceştia vor fi citit şi citesc pînă şi azi, cu totul altfel, piesele respective de teatru…) Apoi urmează cei care intuiesc mesajele şi ţinta parabolei… Şi gustă totul ca pe o savuroasă descoperire… Sunt oameni care iubesc cititul şi rezolvă cuvinte încrucişate… Ei se bucură că au aflat, singuri şi înainte de final, numele criminalului… fiindcă sunt perspicace şi inteligenţi… şi scriitorul le-a dat suficiente date ca să se poată „prinde” la timp… Apoi sunt cei care în atentatul de la Sarajevo văd o nuntă tragică, în care amantul miresei se razbună pe mire fiindcă i-a furat-o! Există şi aici o sărbătoare a cititului… a comuniunii cu „mesajul”… Pentru toţi aceştia Scriitorul pregăteşte în curte, încins cu un şorţ colorat, „minuturi”: fleici în sînge şi mititei… Iar ilustratorul îşi convoacă toate nudurile de la magazie… E un efort o mobilizare generală care merită… fiindcă în final iese învingător… cititorul!

Dar seara?… Ei bine, seara soseşte Tragedia… Atunci cînd Scriitorul şi Pictorul cad osteniţi peste pana de scris şi peste paleta cu culori… Atunci cînd oboseala ne răzbate… vine şi Îndoiala… Sunt sute de mii, milioane, cei care nu vor citi niciodată această poveste şi nu vor vedea imaginile ei… Sunt cei care, ocupaţi cu număratul banilor, cu discoteca, cu politica şi cu fotbalul… nu mai au timp de lectură… Sunt cei care au plecat cît mai departe de Bokia… Prin friguroasa Canadă, prin îndepărtata Americă… (Apropo: ”- Mamăăă! Mai e mult pînă în America?”„-Taci şi înoată!”) … Prin ţara lui Hamlet sau cea a lui Kunta Kinte…

Acum, în încheiere, vreau să spun că am scris drept şi oblic, am scris de sus în jos şi de la stînga la dreapta, dar nu am lămurit cine este Bokia…

Bokia este o ţară superbă pe care, dacă ar fi cunoscut-o părintele lui Gulliver, ar fi scris personal despre ea şi despre bravii ei locuitori… Michelangelo ar fi pictat-o pe pereţii capelei Sixtine… iar Wagner ar fi compus Bokiria!…

Cel ce vrea să se convingă, să  citească. Să privească.

Alexandru Pecican

LIGIA HOLUŢĂ – Poeme din volumul: sidef

Posted in Triclinium with tags , , on 10 March 2010 by Alexandru Pecican

altă noapte

dincolo de noapte

altă noapte

doar n-o să înnebuneşti

din pricina bătăilor inimii…

dar cum îţi mai tremură mâinile

când ţii foaia albă poemul

cuvântul-fără-sfârşit…

dorinţa

ce chin să prind dorinţa

în muchia crenelată a nopţii

şi celelalte pericole: luna şi visul

mă joc cu o scoică

într-un pumn de mărgele:

ele recunosc ciudăţenia

dar n-o pot numi…

doar vântul

cupolă a craniului

cer dureros…

după stingerea stelelor

ce-ţi mai rămâne?

pustiul cuvintelor risipite…

pe-aici doar vântul

îşi mai târâie

coama de leu rănit

luna

lent

ca într-un veşnic replay

luna coboară

calmul

superbul

ochi singur

tristeţea diamantului

cuvinte, stele

fereastra nopţii deschisă

în apa cerului

stele

durerea:

o punte

suspendată

deasupra unui râu de cuvinte

să dormi…

umbra

mâinii

pe fila

nescrisă

în fereastra albă

aripi se zbat…

– vânt şi lună –

să dormi…ah, să dormi…

în camera albastră

a visului

ai putea fi tu

îngerul

ilustratie: Alexandru Pecican

Ilustratii pentru volumul de poezie “Luna mireasa” de Sorin Fildan

Posted in Gallery, Triclinium with tags , , , , , , , , , , on 27 February 2010 by Alexandru Pecican

ECTENIA

Mai ţii minte

paşii tăi pe nisip

valurile înspumate

se jucau în părul tău

tremuram de frică

aşteptând o stea

departe în noapte

aud şoaptele tale

ca un şirag

de perle

reci

şi golite de sens

deasupra noastră

trec în zbor

corăbii

trase de lebede

VIS

În fiecare dimineaţă

gândul meu se îndreaptă

spre tine

pe umerii copilăriei

turme de îngeri albi

cu picioare subţiri

mult prea subţiri

pentru povara

uitării

se înghesuiau haotic

la porţile

Vavilonului

FATA MORGANA

Dansul

dervişilor rotitori

deşertul

seva macilor

purtată de

lungi caravane

seara de sânziene

scăldătoarea îngerilor

în lacrimile mele

statuia ta

de sare

oaza

Mecca

Emirul

Posted in Friends, Triclinium with tags , , , on 23 February 2010 by Alexandru Pecican

Mihail Vakulovski

treizecişişapte

Posted in Triclinium with tags , , on 21 February 2010 by Alexandru Pecican

37. 37? 37…

hai acasă în casa părintească

din satul bunicilor pe strada care poartă

numele tatălui

”ce devreme s-a deschis alimentara”

vorbeau două fetiţe la intrarea în sat fosta şosea nr. 1 a URSS

pe lîngă stîlpul de pe care iar s-a furat tăbliţa cu numele localităţii

”e ora 7 şi deja e deschisă”

se mira una dintre ele

au trecut pe lîngă mine şi n-au zis

”nici bonjur, nici pupă-mă-n cur”

cum spunea vecina Maria Fîrladanca despre ”copiii

măhălii” cum spunea vecina Valea Porc

”la vîrsta ta noi vă aveam pe amîndoi şi construisem şi casa deja”

îmi spunea cu vreo 10 ani în urmă mama

”dar voi ce-aţi făcut în viaţă?”

a întrebat-o frate-meu cu cîteva zile în urmă

dar avea o scuză: băuse şi el un pic mai mult

am dus busuioc la mormîntul tatălui

şi mi-am zis să nu uit cumva să-mi iau şi eu cînd voi pleca

naşul părinţilor a zis că  el cel mai bine se simte cînd bea

un pahar de vin cu tata în bibliotecă

”hai în bibliotecă  – a zis – ştiu că finu e aici – a zis el în bibliotecă – finu

eu îţi port pălăria e adevărat că destul de rar

dar de sărbători o port”

la 37 de ani mă simt tînăr

sînt la fel de tînăr ca părinţii mei la 21

cînd încă le dominam doar gîndurile (lui tata)

şi corpul (mamei)

la 37 sînt mai rău ca la 20 de ani

tot fără bani dar şi fără timp

sînt atît de tînăr  încît mi-am uitat acasă verigheta

şi am uitat să-mi iau busuioc

sînt tînăr

şi vă salut din tot viitorul

pe care-l am în faţă

viitor inevitabil care-

şi trage sufletul

pe scări

dar are o scuză:

a mers cam mult şi a băut cam mult

Mihail Vakulovski

LIMBA ÎNGERILOR

Posted in Triclinium with tags , , , , on 21 February 2010 by Alexandru Pecican

Lăsată, din nefericire, pe seama teologilor şi a esotericilor, chestiunea idiomului angelic şi a accesului la el rămâne rezervată pentru timpul resorbţiei la (ridicării în) metafizic. Dacă prin „limbă”  înţelegem un cod al comunicării între instanţa trinitară divină – în creştinism – şi îngeri, atunci la acesta nu cred să avem acces în viaţa terestră şi este inutil să ne întrebăm ceva cu privire la el. Dacă, în schimb, căutăm să aflăm cum îşi comunică îngerii mesajele către oamenii aleşi, atunci Biblia nu lasă îndoieli: ei folosesc limba oamenilor. Cum vor fi comunicând îngerii între ei este altceva, şi ţine de ordinea supranaturală instituită de Bunul Dumnezeu.

Există  însă oameni dăruiţi cu haruri speciale, dacă nu în realitatea imediată, atunci măcar în istoria credinţei, în imaginarul artistic şi în fantasmările unora dintre noi. Sfântul Francisc vorbea cu păsările, şi în ce limbă să o fi făcut, dacă nu în „îngerească”? La fel făcea şi vindecătorul întregii zoologii, Doctorul Au-Mă-Doare sau, cum îi spun englezii în original, Dr. Dolittle (dr. Făpuţin?!). Limba vorbită de populaţia Nav’i de pe planeta Pandora, din Avatar, deşi aduce a amerindiană întrucâtva, nu este un soi de grai angelic, ea însăşi? Măcar pentru că e din cer şi de deasupra oamenilor, eu aşa aş vedea-o, metaforic vorbind.

… Limba îngerilor ar fi, în orizontul umanului, orice limbă inexistentă  şi deasupra celorlalte: de la indoeuropeană la limba prebabelică (dinainte de episodul Turnului Babel, adică) şi de la vorbirea Poporului Ales, prefirată în filosofie şi teologie esoterică de kabalişti, la proiectul esperanto (nu şi realizarea acestuia din urmă, care îi dovedeşte labilităţilor). Şi, poate cel mai apropiat limbaj îngeresc de oricare din noi este graiul somnului, vocile şi bolboroselile lor din spaţiul oniric, ceea ce părem a desluşi pe când dormim.

Ovidiu Pecican