Archive for March, 2010

ALCHIMISTUL

Posted in Theatre with tags , , , , , , , on 27 March 2010 by Alexandru Pecican

E linişte. E întuneric. Dupa cîteva clipe de nesiguranţă, un sunet vag şi îndepărtat, ca talazurile mării ne orientează spre o lojă laterală. Prin crăpătura uşii străbat fante de lumina roşiatică. Ne ţinem respiraţia. Vocea maestrului caldă, calmă, prietenoasă, mereu egală cu sine, dar în acelaşi timp fermă, puternică, ritmată de versurile unui imn antic şi de demult, misterioasă ca o incantaţie „nevăzută”, recită, incită, fascinează şi, în cele din urmă, hipnotizează.

Ne strecurăm cu mii de precauţii în bezna separeului. Ascunşi în conul de umbră facem eforturi să ne adaptăm privirea. Pe scenă, sub razele reflectoarelor savant orchestrate, toţi actorii teatrului, încarnînd colegii unei trupe „cehoviene” aflate în turneu. Ei tac.

Regizorul a urcat pe scenă şi, pentru o clipă, este Actor. Întinde o mînă şi toate privirile urmăresc gestul ca pe un stol de cocori pe cerul sidefiu al primăverii. Reaşează personajele punctând spaţiile goale şi pline, explică „starea” pe care o aşteaptă de la actanţi, măsoară cu privirea umbrele si balansul reflectoarelor. Indică şi se consultă cu inginerul de lumini, cu light designerul, cum i se spune azi, cere imagini pe ecranul din fundal, explică drumul pe care îl vor urma perechile şi reschiţează dansul manechinelor.

Se îndepărtează brusc, apoi, ajuns la buza scenei se întoarce, priveşte undeva, dincolo de oameni, lucruri şi cuvinte, face un semn şi muzica porneşte cu acordurile melancolice ale unei vechi balade de patefon a la 1900. Totul se pune în mişcare ca un carusel , la început lent apoi personajele prind viaţă şi devin oameni şi întîmplări. Nu ne mai putem abţine şi cu riscul de a fi descoperiţi furăm imagini, am pus aparatul pe foc automat şi mitraliem totul într-un iureş înnebunitor, încercînd sa ţinem pasul cu actorii cuprinşi de magnetism, de „isteria” şi vraja jocului… a întrupării.

Acum totul pare un vis, atât de simplu de frumos şi perfect, de uşor şi ar ramâne aşa dacă nu am vedea sudoarea şiroind pe feţele actorilor, zbaterea inimilor lor în coşul strâmt al pieptului. Abia acum remarc ce mulţi actori tineri are teatrul, cum au format ei, aici, o mare familie de fraţi şi surori, încît aş putea sa jur că au scăpat cu toţii din Cehov.

Maestrul a coborât în sală. Ajuns lîngă intrarea principală, priveşte pe scenă. Face un semn. O rază de lumină roşiatică decupează un con strălucitor. O tînără actriţă păşeşte în cercul de foc şi… În acest moment am fost deconspiraţi şi suntem scoşi afară din vrajă, din perimetrul misterios al TEATRULUI…

De sub portalul Thaliei se aude Cetatea, ca o altă realitate, ca un cor nesfârşit de fierăstraie mecanice pornite să defrişeze Livada de vişini

A.P.

Advertisements

FOTOREPORTAJ DE LA MONTAREA SPECTACOLULUI „CÂNTECUL LEBEDEI” DE CEHOV ÎN REGIA LUI MIHAI MĂNIUŢIU, ARAD, MARTIE, 2010 (2)

Posted in My Photos, Theatre with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 23 March 2010 by Alexandru Pecican

photo: Alexandru Pecican

FOTOREPORTAJ DE LA MONTAREA SPECTACOLULUI „CÂNTECUL LEBEDEI” DE CEHOV ÎN REGIA LUI MIHAI MĂNIUŢIU, ARAD, MARTIE, 2010 (1)

Posted in My Photos, Theatre with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 22 March 2010 by Alexandru Pecican

photo: Alexandru Pecican

în nacelă

Posted in Triclinium with tags , , , , , on 21 March 2010 by Alexandru Pecican

Vasile Dan

I.

deasupra ta, pe capul tău stă acelaşi om de hîrtie, de
pămînt
eşti tu, eşti ancora lui,
el e uşor, un puf, un zmeu ce flutură sus nepăsător, tot
mai sus
în aerul turbionar, rece, răscolitor,
pe catalige te înalţi alergi după el cu capul pe spate cu
plămînii plini de aerul tare
de miresmele vii sau moarte ce nu ştii de unde vin
şi unde se duc,
intră în sîngele tău gîlgîind în bulboane adînci,
în inima pe care o ştii că-i acolo
fără să o vezi însă vreodată,
un paznic de far ce arde tăcut în camera trupului tău
un dumnezeu mic, mic îngropat pe veci de viu în tine
ce îţi umflă încă  venele tîmplei dimineaţa
şi îţi dezleagă limba în care taci sau vorbeşti
mai mult singur cîteodată  în aşternutul iubitei
deseori „o floare de titan pe un loc mort”ori cenuşa
în scrumieră, dar tu te-ai fost lăsat de fumat demult,
vinul sec singur singurătatea însăşi pe care o deguşti
iubita tînără nu doarme niciodată în prezenţa ta
nici creierul înaintea unui nou paradox „ploaia în sus
umflînd norii”în timp ce grăbeşti pasul
chiar în faţa ta e o bunicuţă de vată
cu creştetul alb imponderabilă  ca un val de abur
acum în acest sfîrşit de ianuarie un ţipăt moale
un pumn în apă
un spin în aerul serii
o unghie în carnea lăptoasă  a unui nou născut
un scuipat hidos, o declaraţie de dragoste
între infanţi,
pielea uşor iluminată  de shiva
ca un manuscris încă  nedescifrat de neofiţi.

II.

te văd iarăşi sus în nacelă  cum urci
direct din gura mea în fiecare dimineaţă
şi nu te mai întorci pe dîmbul verde
de pămînt nou-nouţ  pe care stau singur
aşteptîndu-te.
te aştept cu spatele sau cu faţa, într-o parte sau în
genunchi
alergînd tîrîşi prin mărăcini printre consoanele
şuierătoare
ce îţi înţeapă auzul moale prins în placenta unei limbi
mult mai mari degetele mioape au învăţat să o
vorbească
însă încet
precum ai duce la ochi orice, tot pămîntul
cu lumina lunii cu tot.

III.

fiecare ascunde în fond ceva în sîngele său
o piramidă tulbure cu vîrful îngropat
ori transparentă înveşmîntînd o grămăjoară albă de
oase.
ceva ce-ţi iese în cele din urmă pe piele
ca o cerneală simpatică,
pe degetul mare, arătător, mijlociu, inelar, pe palma
deschisă, pe pagina cărţii
necitite încă nici măcar de cel care o scrie întîi fără
sunete,
fără litere, fără  silabe, un chaos
e doar acolo un abur pe gură
un scuipat în noroiul
alb de hîrtie.

IV.

o, dar raiul genunchilor tăi albi ascunşi
sub pînza subţire a rochiei
nu mai lipseşte decît un guguştiuc ce s-a înecat
singur înghiţindu-şi propriul său nume.
acum e seară uşa casei se-nchide singură
iar geamul se-nfundă  cu întuneric
cauţi o cheie albă
o ceaţă la coborîrea în depresiune.

V.

tu ai inimă tu
ai sînge verde
în trup
precum norii primăvara
tu ai unghii ascuţite
precum zeii incestoşi
tu ai gura închisă
nu spui nimic
tu nu spui niciodată nimic
tu exişti.

Vasile Dan

photo:  Alexandru Pecican

Posted in Theatre with tags , , , on 19 March 2010 by Alexandru Pecican

REGIZORUL, ILUSTRATORUL, ARHITECTUL ŞI CREATORUL DE UNIVERSURI

Posted in Triclinium with tags , , , , , , , on 18 March 2010 by Alexandru Pecican

Începutul anilor 90 m-a prins la Frankfurt pe Main, în atelierul maestrului arhitect, pictor, sculptor şi designer M. Schlotter. Atunci şi acolo am descoperit extraordinarele posibilităţi oferite de arta virtuală… Mulţi dintre artiştii care treceau pragul atelierului, unii dintre ei profesori universitari la mari facultaţi de artă, criticau aspru „arta pe computer”, considerînd-o falsă şi lipsită de valoare. În opinia lor, arta trebuie practicată nemijlocit de artist cu instrumentele tradiţionale: pensula, dalta, peniţa, cărbunele, creionul etc.

Dacă la început le împărtăşeam opiniile, după ce am primit un computer şi am început să lucrez „artă virtuală”, învăţînd să mă servesc de „softuri”, mi-am schimbat părerea. Şi acest gen de artă se ghidează după aceleaşi legi ale esteticii, doar mijloacele sunt diferite…

În timp s-au inventat programe, „softuri”, cu ajutorul cărora se poate picta virtual în orice stil, se poate grava, desena sau sculpta… Există „librării”, adică arhive, colecţii de materiale virtuale – cum ar fi marmura, granitul, bazaltul, gipsul, bronzul, aurul şi argintul – în care se pot realiza sculpturile. Se poate face film sau muzică pe computer, fără să „ieşi în realitate”, numai cu personajele şi materialele puse la dispoziţie de către industria I.T.

Nu trebuie să renunţăm la pictura pe sticlă, lemn sau pînză, în care folosim culori tempera sau de ulei, nu trebuie să renunţăm la sculptura în piatră, lemn sau metal, la realizarea căreia folosim dalta, sau prin turnarea metalului incandescent… Dar, vrem sau nu, a mai apărut o modalitate de exprimare artistică: şi anume Arta digitală sau virtuală.

Pentru mine, care am o formaţie profesională de regizor, a lucra în 3D înseamnă să fiu aproape de „scenă”… Fiindcă, de îndată ce deschizi un program de grafică virtuală, te întîmpină un adevarat teatru… Eşti în acelaşi timp scenograf şi regizor. Scenograf, fiindcă tu alegi decorul… Tu hotărăşti ce moment al zilei sau al nopţii este… Doreşti o gară? Foarte bine… Începi şi construieşti staţia, aduci o locomotivă cu aburi în prim-plan, mai sădeşti cîţiva platani, pui fumul în rotogoale cenuşii deasupra coşului de alamă, pe stîlpul de telegraf fixezi o cioară şi trei rîndunici… La peron potriveşti cu atenţie şeful de gară în uniformă de sărbătoare cu fireturi aurii şi chipiu roşu… Vrei să vină ploaia?… Dai un click şi cerul se umple de nori, mai dai un click şi printre nori îşi face apariţia un zeppelin, din care mîini nevăzute aruncă flori de crin… Din vagoane aranjezi să coboare un pluton de soldaţi în uniforme sclipitoare cu pene la chipie şi săbii aurite… În faţă aduci, din trei mişcări de mouse, cîteva fete tinere, cu pletele în vînt, cu feţele ascunse sub umbreluţele dantelate…

În acest moment intervine regizorul din tine şi, orgolios din fire, trece hotărît la butoane… Din două mişcări ridică umbreluţele, ca să se poată observa ochii tinerelor. Apoi, delicat, aşază cîteva lacrimi sidefii pe obrajii îmbujoraţi… Braţul ofiţerului de husari îl bandajează rapid şi îl stropeşte cu cîteva pete de sînge… Pe piept îi fixează o decoraţie… Nemulţumit, caută în arhivă cîteva zeci de expresii pînă găseşte o faţă obosită şi prăfuită, dar radiind de bucuria întoarcerii acasă… O „lipeşte” efectiv peste chipul vechi al soldatului… Artistul se îndepărtează puţin şi priveşte printre gene cu un ochi critic… „- Aaa … da!… Mai trebuie!…” Şi imediat scoate din arhivă o fanfară… e formaţia de alămuri a unităţii de pompieri voluntari… Cu instrumente sclipitoare şi uniformele negre cu coifuri argintii… În cealaltă parte a gării amplasează corul de copii al Seminarului Teologic… Două profesoare bătrîne şi exigente, cu nişte căţeluşi albi în braţe… Un vînzător ambulant de îngheţată… Primarul gras, însoţit de doi ziarişti… Şi spectacolul poate începe!

Da… Acum trebuiesc găsite conflictele… Şi graficianul, ilustratorul, dă fuga la textul scriitorului… Ia povestea pagină cu pagină şi o stoarce pe toate părţile de sens şi de simboluri… Şi nu e puţin lucru, şi nici uşor, fiindcă Măria Sa Scriitorul e viclean… Ne pune să alergăm după şareta trasă de armăsari prin toate hîrtoapele metaforei, de ne sar capacele…

Acesta este momentul în care îşi face apariţia şi cititorul… virtual. El este prezent în permanenţă, dar acum, ca ilustrator, sunt obligat să-l imaginez citind şi savurînd povestea… Eu, la fel ca şi scriitorul, lucrez pentru cititor… Este „consumatorul” produsului literar şi grafic, al „obiectului” artistic… Dar romanul e şi o atitudine, politică şi socială; filosofică, morală, estetică…

Personal fac eforturi să-mi imaginez categoriile de cititori: pe cel avizat, care cunoaşte alfabetul metaforelor şi al simbolurilor grafice… Este cel pe care îl răsfăţăm cu subtilităţi… Îi facem cu ochiul, îi vorbim direct, adresîndu-ne prieteneşte, fiindcă ştim că înţelege mesajele… (Facem aici o paranteză pentru a aminti marile discuţii stîrnite de titlurile pieselor lui Shakespeare… Titluri care codificau mesaje pentru iniţiaţi… Cei care ştiau alfabetul secret, aceştia vor fi citit şi citesc pînă şi azi, cu totul altfel, piesele respective de teatru…) Apoi urmează cei care intuiesc mesajele şi ţinta parabolei… Şi gustă totul ca pe o savuroasă descoperire… Sunt oameni care iubesc cititul şi rezolvă cuvinte încrucişate… Ei se bucură că au aflat, singuri şi înainte de final, numele criminalului… fiindcă sunt perspicace şi inteligenţi… şi scriitorul le-a dat suficiente date ca să se poată „prinde” la timp… Apoi sunt cei care în atentatul de la Sarajevo văd o nuntă tragică, în care amantul miresei se razbună pe mire fiindcă i-a furat-o! Există şi aici o sărbătoare a cititului… a comuniunii cu „mesajul”… Pentru toţi aceştia Scriitorul pregăteşte în curte, încins cu un şorţ colorat, „minuturi”: fleici în sînge şi mititei… Iar ilustratorul îşi convoacă toate nudurile de la magazie… E un efort o mobilizare generală care merită… fiindcă în final iese învingător… cititorul!

Dar seara?… Ei bine, seara soseşte Tragedia… Atunci cînd Scriitorul şi Pictorul cad osteniţi peste pana de scris şi peste paleta cu culori… Atunci cînd oboseala ne răzbate… vine şi Îndoiala… Sunt sute de mii, milioane, cei care nu vor citi niciodată această poveste şi nu vor vedea imaginile ei… Sunt cei care, ocupaţi cu număratul banilor, cu discoteca, cu politica şi cu fotbalul… nu mai au timp de lectură… Sunt cei care au plecat cît mai departe de Bokia… Prin friguroasa Canadă, prin îndepărtata Americă… (Apropo: ”- Mamăăă! Mai e mult pînă în America?”„-Taci şi înoată!”) … Prin ţara lui Hamlet sau cea a lui Kunta Kinte…

Acum, în încheiere, vreau să spun că am scris drept şi oblic, am scris de sus în jos şi de la stînga la dreapta, dar nu am lămurit cine este Bokia…

Bokia este o ţară superbă pe care, dacă ar fi cunoscut-o părintele lui Gulliver, ar fi scris personal despre ea şi despre bravii ei locuitori… Michelangelo ar fi pictat-o pe pereţii capelei Sixtine… iar Wagner ar fi compus Bokiria!…

Cel ce vrea să se convingă, să  citească. Să privească.

Alexandru Pecican

JEDERMANN – fotos

Posted in Theatre with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 17 March 2010 by Alexandru Pecican

Fotos: Dan N. Buruleanu, AFIAP. DEUTSCHES STAATSTHEATER TEMESWAR.