Începutul anilor 90 m-a prins la Frankfurt pe Main, în atelierul maestrului arhitect, pictor, sculptor şi designer M. Schlotter. Atunci şi acolo am descoperit extraordinarele posibilităţi oferite de arta virtuală… Mulţi dintre artiştii care treceau pragul atelierului, unii dintre ei profesori universitari la mari facultaţi de artă, criticau aspru „arta pe computer”, considerînd-o falsă şi lipsită de valoare. În opinia lor, arta trebuie practicată nemijlocit de artist cu instrumentele tradiţionale: pensula, dalta, peniţa, cărbunele, creionul etc.
Dacă la început le împărtăşeam opiniile, după ce am primit un computer şi am început să lucrez „artă virtuală”, învăţînd să mă servesc de „softuri”, mi-am schimbat părerea. Şi acest gen de artă se ghidează după aceleaşi legi ale esteticii, doar mijloacele sunt diferite…
În timp s-au inventat programe, „softuri”, cu ajutorul cărora se poate picta virtual în orice stil, se poate grava, desena sau sculpta… Există „librării”, adică arhive, colecţii de materiale virtuale – cum ar fi marmura, granitul, bazaltul, gipsul, bronzul, aurul şi argintul – în care se pot realiza sculpturile. Se poate face film sau muzică pe computer, fără să „ieşi în realitate”, numai cu personajele şi materialele puse la dispoziţie de către industria I.T.
Nu trebuie să renunţăm la pictura pe sticlă, lemn sau pînză, în care folosim culori tempera sau de ulei, nu trebuie să renunţăm la sculptura în piatră, lemn sau metal, la realizarea căreia folosim dalta, sau prin turnarea metalului incandescent… Dar, vrem sau nu, a mai apărut o modalitate de exprimare artistică: şi anume Arta digitală sau virtuală.
Pentru mine, care am o formaţie profesională de regizor, a lucra în 3D înseamnă să fiu aproape de „scenă”… Fiindcă, de îndată ce deschizi un program de grafică virtuală, te întîmpină un adevarat teatru… Eşti în acelaşi timp scenograf şi regizor. Scenograf, fiindcă tu alegi decorul… Tu hotărăşti ce moment al zilei sau al nopţii este… Doreşti o gară? Foarte bine… Începi şi construieşti staţia, aduci o locomotivă cu aburi în prim-plan, mai sădeşti cîţiva platani, pui fumul în rotogoale cenuşii deasupra coşului de alamă, pe stîlpul de telegraf fixezi o cioară şi trei rîndunici… La peron potriveşti cu atenţie şeful de gară în uniformă de sărbătoare cu fireturi aurii şi chipiu roşu… Vrei să vină ploaia?… Dai un click şi cerul se umple de nori, mai dai un click şi printre nori îşi face apariţia un zeppelin, din care mîini nevăzute aruncă flori de crin… Din vagoane aranjezi să coboare un pluton de soldaţi în uniforme sclipitoare cu pene la chipie şi săbii aurite… În faţă aduci, din trei mişcări de mouse, cîteva fete tinere, cu pletele în vînt, cu feţele ascunse sub umbreluţele dantelate…
În acest moment intervine regizorul din tine şi, orgolios din fire, trece hotărît la butoane… Din două mişcări ridică umbreluţele, ca să se poată observa ochii tinerelor. Apoi, delicat, aşază cîteva lacrimi sidefii pe obrajii îmbujoraţi… Braţul ofiţerului de husari îl bandajează rapid şi îl stropeşte cu cîteva pete de sînge… Pe piept îi fixează o decoraţie… Nemulţumit, caută în arhivă cîteva zeci de expresii pînă găseşte o faţă obosită şi prăfuită, dar radiind de bucuria întoarcerii acasă… O „lipeşte” efectiv peste chipul vechi al soldatului… Artistul se îndepărtează puţin şi priveşte printre gene cu un ochi critic… „- Aaa … da!… Mai trebuie!…” Şi imediat scoate din arhivă o fanfară… e formaţia de alămuri a unităţii de pompieri voluntari… Cu instrumente sclipitoare şi uniformele negre cu coifuri argintii… În cealaltă parte a gării amplasează corul de copii al Seminarului Teologic… Două profesoare bătrîne şi exigente, cu nişte căţeluşi albi în braţe… Un vînzător ambulant de îngheţată… Primarul gras, însoţit de doi ziarişti… Şi spectacolul poate începe!
Da… Acum trebuiesc găsite conflictele… Şi graficianul, ilustratorul, dă fuga la textul scriitorului… Ia povestea pagină cu pagină şi o stoarce pe toate părţile de sens şi de simboluri… Şi nu e puţin lucru, şi nici uşor, fiindcă Măria Sa Scriitorul e viclean… Ne pune să alergăm după şareta trasă de armăsari prin toate hîrtoapele metaforei, de ne sar capacele…
Acesta este momentul în care îşi face apariţia şi cititorul… virtual. El este prezent în permanenţă, dar acum, ca ilustrator, sunt obligat să-l imaginez citind şi savurînd povestea… Eu, la fel ca şi scriitorul, lucrez pentru cititor… Este „consumatorul” produsului literar şi grafic, al „obiectului” artistic… Dar romanul e şi o atitudine, politică şi socială; filosofică, morală, estetică…
Personal fac eforturi să-mi imaginez categoriile de cititori: pe cel avizat, care cunoaşte alfabetul metaforelor şi al simbolurilor grafice… Este cel pe care îl răsfăţăm cu subtilităţi… Îi facem cu ochiul, îi vorbim direct, adresîndu-ne prieteneşte, fiindcă ştim că înţelege mesajele… (Facem aici o paranteză pentru a aminti marile discuţii stîrnite de titlurile pieselor lui Shakespeare… Titluri care codificau mesaje pentru iniţiaţi… Cei care ştiau alfabetul secret, aceştia vor fi citit şi citesc pînă şi azi, cu totul altfel, piesele respective de teatru…) Apoi urmează cei care intuiesc mesajele şi ţinta parabolei… Şi gustă totul ca pe o savuroasă descoperire… Sunt oameni care iubesc cititul şi rezolvă cuvinte încrucişate… Ei se bucură că au aflat, singuri şi înainte de final, numele criminalului… fiindcă sunt perspicace şi inteligenţi… şi scriitorul le-a dat suficiente date ca să se poată „prinde” la timp… Apoi sunt cei care în atentatul de la Sarajevo văd o nuntă tragică, în care amantul miresei se razbună pe mire fiindcă i-a furat-o! Există şi aici o sărbătoare a cititului… a comuniunii cu „mesajul”… Pentru toţi aceştia Scriitorul pregăteşte în curte, încins cu un şorţ colorat, „minuturi”: fleici în sînge şi mititei… Iar ilustratorul îşi convoacă toate nudurile de la magazie… E un efort o mobilizare generală care merită… fiindcă în final iese învingător… cititorul!
Dar seara?… Ei bine, seara soseşte Tragedia… Atunci cînd Scriitorul şi Pictorul cad osteniţi peste pana de scris şi peste paleta cu culori… Atunci cînd oboseala ne răzbate… vine şi Îndoiala… Sunt sute de mii, milioane, cei care nu vor citi niciodată această poveste şi nu vor vedea imaginile ei… Sunt cei care, ocupaţi cu număratul banilor, cu discoteca, cu politica şi cu fotbalul… nu mai au timp de lectură… Sunt cei care au plecat cît mai departe de Bokia… Prin friguroasa Canadă, prin îndepărtata Americă… (Apropo: ”- Mamăăă! Mai e mult pînă în America?”„-Taci şi înoată!”) … Prin ţara lui Hamlet sau cea a lui Kunta Kinte…
Acum, în încheiere, vreau să spun că am scris drept şi oblic, am scris de sus în jos şi de la stînga la dreapta, dar nu am lămurit cine este Bokia…
Bokia este o ţară superbă pe care, dacă ar fi cunoscut-o părintele lui Gulliver, ar fi scris personal despre ea şi despre bravii ei locuitori… Michelangelo ar fi pictat-o pe pereţii capelei Sixtine… iar Wagner ar fi compus Bokiria!…
Cel ce vrea să se convingă, să citească. Să privească.
Alexandru Pecican
Alexandru Pecican 