Archive for Vasile Dan

în nacelă

Posted in Triclinium with tags , , , , , on 21 March 2010 by Alexandru Pecican

Vasile Dan

I.

deasupra ta, pe capul tău stă acelaşi om de hîrtie, de
pămînt
eşti tu, eşti ancora lui,
el e uşor, un puf, un zmeu ce flutură sus nepăsător, tot
mai sus
în aerul turbionar, rece, răscolitor,
pe catalige te înalţi alergi după el cu capul pe spate cu
plămînii plini de aerul tare
de miresmele vii sau moarte ce nu ştii de unde vin
şi unde se duc,
intră în sîngele tău gîlgîind în bulboane adînci,
în inima pe care o ştii că-i acolo
fără să o vezi însă vreodată,
un paznic de far ce arde tăcut în camera trupului tău
un dumnezeu mic, mic îngropat pe veci de viu în tine
ce îţi umflă încă  venele tîmplei dimineaţa
şi îţi dezleagă limba în care taci sau vorbeşti
mai mult singur cîteodată  în aşternutul iubitei
deseori „o floare de titan pe un loc mort”ori cenuşa
în scrumieră, dar tu te-ai fost lăsat de fumat demult,
vinul sec singur singurătatea însăşi pe care o deguşti
iubita tînără nu doarme niciodată în prezenţa ta
nici creierul înaintea unui nou paradox „ploaia în sus
umflînd norii”în timp ce grăbeşti pasul
chiar în faţa ta e o bunicuţă de vată
cu creştetul alb imponderabilă  ca un val de abur
acum în acest sfîrşit de ianuarie un ţipăt moale
un pumn în apă
un spin în aerul serii
o unghie în carnea lăptoasă  a unui nou născut
un scuipat hidos, o declaraţie de dragoste
între infanţi,
pielea uşor iluminată  de shiva
ca un manuscris încă  nedescifrat de neofiţi.

II.

te văd iarăşi sus în nacelă  cum urci
direct din gura mea în fiecare dimineaţă
şi nu te mai întorci pe dîmbul verde
de pămînt nou-nouţ  pe care stau singur
aşteptîndu-te.
te aştept cu spatele sau cu faţa, într-o parte sau în
genunchi
alergînd tîrîşi prin mărăcini printre consoanele
şuierătoare
ce îţi înţeapă auzul moale prins în placenta unei limbi
mult mai mari degetele mioape au învăţat să o
vorbească
însă încet
precum ai duce la ochi orice, tot pămîntul
cu lumina lunii cu tot.

III.

fiecare ascunde în fond ceva în sîngele său
o piramidă tulbure cu vîrful îngropat
ori transparentă înveşmîntînd o grămăjoară albă de
oase.
ceva ce-ţi iese în cele din urmă pe piele
ca o cerneală simpatică,
pe degetul mare, arătător, mijlociu, inelar, pe palma
deschisă, pe pagina cărţii
necitite încă nici măcar de cel care o scrie întîi fără
sunete,
fără litere, fără  silabe, un chaos
e doar acolo un abur pe gură
un scuipat în noroiul
alb de hîrtie.

IV.

o, dar raiul genunchilor tăi albi ascunşi
sub pînza subţire a rochiei
nu mai lipseşte decît un guguştiuc ce s-a înecat
singur înghiţindu-şi propriul său nume.
acum e seară uşa casei se-nchide singură
iar geamul se-nfundă  cu întuneric
cauţi o cheie albă
o ceaţă la coborîrea în depresiune.

V.

tu ai inimă tu
ai sînge verde
în trup
precum norii primăvara
tu ai unghii ascuţite
precum zeii incestoşi
tu ai gura închisă
nu spui nimic
tu nu spui niciodată nimic
tu exişti.

Vasile Dan

photo:  Alexandru Pecican

Advertisements