Orice copil de şcoală învaţă că sunt anumite legi ale spaţiului şi timpului, potrivit cărora ne conducem viaţa pe care o trăim aici pe pământ. Adesea se vorbeşte de aceste legi din perspectiva a patru dimensiuni: lungime, lăţime, adâncime şi timp. Acestea sunt coordonatele care rânduiesc gândirea şi activitatea omului pe pământ.
Când ne pregătim, de pildă, pentru o excursie cu avionul de la Los Angeles la New York, cineva ne poate întreba foarte firesc: „Cât de departe este până la New York?” sau „Cât de mult timp îţi ia ca să ajungi acolo?” Odată ce avionul este în aer, aceeaşi persoană te-ar putea întreba: „La ce înălţime zburăm acum?” Astfel de întrebări sunt fireşti şi potrivite atunci când este vorba de mişcarea noastră în dimensiunea pământească.
Dar mai există şi altă dimensiune, care deşi nu se vede cu ochii trupeşti, este tot atât de reală ca şi cea despre care am învăţat în şcoală. Aceasta poate fi numită dimensiunea cerească.
Nu este însă posibil să înţelegem această dimensiune cerească din perspectiva pământească. De fapt, atunci când încercăm, ne dezorientăm şi ne încurcăm foarte repede, iar mintea se întunecă. Un cosmonaut sovietic foarte bine cunoscut a demonstrat acest fapt, cu ani de zile în urmă. După ce s-a întors pe pământ în urma unui zbor în cosmos, a remarcat că nicăieri nu L-a văzut pe Dumnezeu. La o astfel de observaţie, creştinul răspunde: „Desigur că nu L-ai văzut, pentru că, deşi ai călătorit prin spaţiu, ai continuat să te mişti în dimensiunile pământeşti.”!
…Deşi cerul este nevăzut dimensiunii pământeşti, totuşi el nu poate fi separat de dimensiunea pământească. Într-o formă tainică, cele două dimensiuni – cerescul şi pământescul – se mişcă împreună.
Richard J. Ballew
Alexandru Pecican 