Stimate domnule Paul Goma,
Numele meu este Alexandru Pecican și vă scriu din România cu speranța că rândurile mele nu vă vor răpi prea multe clipe din timpul pe care îl dedicați creației literare.
În anul 1995, în pragul alegerilor prezidențiale, ați propus românilor un Program politic. Atunci, împreună cu un grup de prieteni, cuceriți de ideile politice, economice, morale și spirituale, am multiplicat în sute de exemplare textul și am bătut, în lung și în lat, străzile Clujului pentru a vorbi cu oamenii, a le prezenta proiectul și a le cere semnăturile necesare participării dumneavoastră la alegeri. În naivitatea noastră, am crezut, pentru scurt timp, că ar fi posibilă, și la noi, instalarea în scaunul de președinte a unui scriitor dizident și patriot, precum Vaclav Havel în Republica Cehă. Ne-am dezmeticit repede când am văzut reacțiile cetățenilor. Era ca în parabola omului bolnav care, deși suferind, preferă frecțiile cu apă rece și promisiunile deșarte din partea unor vraci în detrimentul medicului care îi spune că e necesară amputarea picioarelor pentru a scăpa cu viață. În acel an încercarea noastră a căzut, neputând să strângem numărul necesar de semnături. După 17 ani, în preajma alegerilor locale, și a celor parlamentare din toamnă, multe din ideile Programului au rămas valabile. Dar bolnavul a ajuns în fază terminală. Mai poate fi salvat? Cum și de cine?
În finalul Programului din 1995 ați afirmat: „Am pornit această scrisoare în glumă, o închei serios. Ştiu: niciun candidat cu capul pe umeri nu va anunţa un program atât de… negativ.
Eu însă nu lupt ca să ajung preşedinte al României (sânt de mulţi ani scriitor de cărţi – deci mai mult decât atâta) – ci, ajuns preşedinte, să lupt pentru scoaterea din groapă a României şi pentru tragerea la locu-i cuvenit: în Europa[2].”
Sunt convins că nicio clipă nu v-ați imaginat că veți fi ales președinte, cunoșteați prea bine mecanismele de putere din țară și boala poporului, dovadă că v-ați permis să anunțați „un program atât de … negativ”; din această cauză, acel program era unul „ideal”.
Vă scriu azi pentru a vă cere permisiunea să adaptez programul dumneavoastră la situația politică, economică, socială și morală a României din 2012. Să transform un Program ideal într-unul pragmatic și realist, de idei și soluții, imediat aplicabile.
Paul Goma a fost și este un vizionar, vorbele sale din 1995 erau valabile atunci și sunt adevărate sentințe azi:
PROCLAMAȚIE
„… starea actuală a României nu poate fi «reparată», cârpocită, tratată cu descântece, dreasă cu văruială peste cărămizi; acestea sunt paliative, nu fac decât să ascundă boala (gravă; mortală), să grăbească sfârşitul – au mai existat naţiuni, popoare ce au dispărut şi nu le plânge nimeni, fiindcă şi-au meritat soarta. (…) …îmi îngădui să cer de la compatrioți mai degrabă sacrificii decât recompense; îi chem la efort, la acțiune, la rigoare, la reînvățare – și mai ales la… tăiat în carne vie… (…) Îi îndemn pe compatrioţi la muncă grea: să ne construim pe noi înşine. Dacă nu vom putea lăsa copiilor noştri un «viitor luminos», le vom lăsa măcar amintirea efortului nostru de a ne depăşi; de a depăşi starea de legumă; de a ispăşi măcar în parte greul păcat al laşităţii; al indiferenţei; al egoismului sălbatic; păcatul colaborării cu totalitarismul comunist; păcatul (capital) al învăţării copiilor noştri să mintă, să gândească una, să spună alta, să nu le pese de alţii, să se facă frate cu dracul, să mintă, la nevoie; la nevoie, să denunţe, să facă orice (cum făcusem şi noi la vârsta lor) – pentru a răzbate; pentru a supravieţui; pentru a rămâne…”.
PROGRAMUL PENTRU ROMÂNIA
1). „Justiția va fi independentă, nesupusă presiunilor, influențelor, «sugestiilor» – de oriunde ar veni: de la Președenție, de la Guvern, de la Ministerul de Interne, dinspre asociații, grupuri, lobby-uri; magistrații vor avea de dat seamă: în fața legilor (pe care le aplică, dar li se aplică și lor înșile), în fața Consiliului Constituțional (ce va veghea și asupra Corpului Didactic, a Corpului Medical, a Corpului Jurnaliștilor, a Departamentului Cultelor- de asemeni, în domeniile unde funcționează un cod deontologic) și în primul rând în fața conștiinței fiecărui.”
2). „Poliţia, Jandarmeria, Serviciul Secret, Vama, Frontiera şi Pompierii vor fi edificate după criterii noi, ale unui stat european ce intră în al treilea mileniu; supuse ierarhic Ministerului de Interne, vor fi constant controlate de Parlament şi de presă…”
3). „Statul va deţine şi va controla ramurile, fie neprofitabile: căile ferate, sistemul de canale navigabile, apoi Opera, Teatrul Naţional, Filarmonica, Casa Cărţii (cultura şi arta nefiind rentabile, Statul va fi onorat să le subvenţioneze), fie ţinînd de domeniul Apărării.” Economia va fi edificată „pe principiul proprietății și al inițiativei individuale. (…) restituirea către proprietari ori urmaşi a uzinelor, atelierelor, localurilor comerciale şi locuinţelor – după cincizeci de ani de distrugeri şi de modificări – se va face prin hotărîre judecătorească; (…) În România vor fi bineveniţi, vor fi invitaţi ne-Români: industriaşi, investitori, specialişti, oameni de afaceri să construiască la noi, să vândă, să producă; noi să învăţăm de la ei să construim, să producem, să vindem, în stricta respectare a legilor interne, internaţionale.”
„ În România vor fi încurajaţi, consiliaţi, ajutaţi cu împrumuturi cei ce vor iniţia mici şi mijlocii întreprinderi – idealul omului, într-o societate umană civilizată fiind nu industrializarea, ci bunăstarea…”
4). România „a cunoscut în ultima jumătate de secol uriaşe distrugeri ale solului, ale apei, ale pădurii – ceea ce alcătuia unicitatea (şi dulceaţa) peisajului carpato-danubian. În vederea opririi degradării – în prima fază; în a doua, de favorizare a ameliorării, a „reparării” solului, apelor, vegetaţiei (deci: a aerului)” (…) va trebui ” să demareze Marile Lucrări: sistematizarea apelor, reglementarea ariilor construibile, ridicarea de diguri de protecţie, amenajarea bazinelor de retenţie; desemnarea ariilor cultivabile (neinundabile), precum şi a celor împăduribile; tratarea solului prin neutralizanţi chimici şi prin lucrări de consolidare, drenare şi plantare a alunecărilor de teren; construirea (refacerea) căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de artă (şosele, căi ferate, canale navigabile, poduri, tunele), în deplină armonie funcţională.
Marile Lucrări de Amenajare a Teritoriului vor dura multă vreme şi vor costa mulţi bani. Însă pe termen scurt – un deceniu – vor da de lucru multora dintre cei ce, azi, nu au; iar pe termen lung… Vom lăsa urmaşilor, nu piramide-în-noroi (ca «realizările» de ieri), ci un loc în care să fie plăcut de trăit; pe care tinerii să nu-l părăsească fără a se mai uita îndărăt şi să pornească în pribegie («oriunde, numai acasă nu… »). Le vom lăsa, nu doar un semn material al patriei lor, ci altă stare de spirit. Una europeană;”
5). România „are imperativă nevoie de un alt sistem de învăţământ, actualul fiind, nu doar ineficient, dar adânc nociv. Cauza primă: înşişi educatorii: din 1948 s-au (ori au fost) compromis, demisionînd de la menirea lor – aceea de a-i învăţa pe copii binele, frumosul, adevărul. Va fi necesară creşterea altei generaţii de învăţători, de profesori: copiii, adolescenţii, tinerii nu mai pot (şi nu mai vor) să înveţe binele de la învăţători răi, nu mai trebuie să înveţe adevărul de la profesori mincinoşi, frumosul de la «maeştri» cu suflete urâte şi sfaturi schiloditoare (dar părinţii, primii învăţători strâmbi, strâmbători ai propriilor copii?).
Şcoala – de toate gradele – va constitui prioritate naţională: pentru a accede la stadiul de popor, comunitatea românească va trebui să înceapă prin a învăţa să se şteargă la nas (cu osebire la gură); să înveţe să spună Bună-ziua; să înveţe să-l privească în ochi pe cel căruia (ori care) îi vorbeşte. Abia după aceea să treacă la învăţarea istoriei – nu cea idealizată, alcătuită din doar bătălii câştigate şi mănăstiri înălţate; nici «istoria luptei de clasă». Istoria adevărată a comunităţii noastre nu este nici mai glorioasă decât a vecinilor – dar nici de-ruşine. Aşa cum (şi câtă) este, cum şi cât va trebui neîntârziat scrisă – este a noastră, ca mama pe care n-o putem schimba, oricât de maşteră ar fi. Se cuvine deci să ne asumăm trecutul comunităţii noastre aşa cum a fost, nu cum ne-ar plăcea să fi fost – cu pagini de glorie, de demnitate, de afirmare a libertăţii – ca şi cu cele unde sunt înscrise greşelile, erorile, chiar crimele comise de statul român, fiindcă şi acestea fac parte din moştenire.”
6). Sănătatea și Ocrotirile Sociale:
„ – restaurarea familiei, nucleu al naţiunii;
– restabilirea interesului – şi a respectului – pentru copil şi pentru protejarea lui;
– reconstituirea respectului faţă de femeie şi pentru protejarea ei, în toate ipostazele;
– reabilitarea respectului datorat bolnavilor, handicapaţilor, persoanelor în vârstă şi protejarea lor.
Elaborarea şi legiferarea unui Cod al Familiei; promulgarea unor legi ce vor proteja copilul, femeia, bătrânul, handicapatul – şi vor pedepsi cu dreaptă severitate maltratarea, violentarea, violarea, abandonarea, exploatarea (femeii, a copilului). Voi veghea la reorganizarea, la crearea de noi aşezăminte pentru copiii orfani ori abandonaţi; pentru mame celibatare; pentru femei maltratate; pentru cele rămase fără venituri şi fără adăpost; pentru femeile ce vor dori să abandoneze prostituţia.
Să existe o dreaptă participare a femeii: la Sănătate, la Ocrotiri Sociale, la Educaţie, la Externe, la Justiţie, la Cultură… Femeia va intra în Consiliul Constituţional, precum şi în organismele de supraveghere a respectării normelor deontologice: Învăţământ, Medicină, Presă etc.;”
7). „Toţi Românii, oriunde s-ar afla în lume; la exilaţi, la emigraţi, la repatriaţii Germani, Evrei, Italieni, Elveţieni, Greci, Turci; Francezi, Belgieni, Britanici, Unguri, Cehi, Sârbi…; Armenii şi Evreii obligaţi să plece de la noi, în căutare de alt pământ de exil să revină; întâi în vizită, apoi…: ei şi descendenţii lor ştiu mult mai multe decât noi despre muncă, despre comerţ, despre agricultură – despre Bună-ziua; să ne (re)înveţe. Miile de intelectuali, mai ales profesori, să se întoarcă; să ne înveţe: nu ştim nimic, iar ce ştim am reţinut strâmb. De toţi avem nevoie, toţi avem nevoie unul de altul: sântem lipsiţi de tot şi de toate;”
DESPRE PURIFICARE
„O comunitate fără trecut nu are viitor – deci nu merită să devină popor;
vinovaţii să fie judecaţi: indiferent de sentinţă, procesul, acoperit de presă, propus, impus ca temă în şcoli va avea o acţiune purificatoare şi educatoare.
Un popor se face pe sine prin memorie, nu prin «sabotarea istoriei»; nu poate fi popor acea comunitate (geografică, istorică, lingvistică) ce nu-şi asumă şi faptele rele, condamnabile ale înaintaşilor.
Un popor se face pe sine şi prin dreapta, severa judecare a vinovaţilor de trădare de ţară; a vinovaţilor de dezastrul ţării; a vinovaţilor de a fi acţionat în interesul (străinilor), a vinovaţilor de a fi persecutat, umilit, jefuit, şantajat şi obligat la delaţiune; a vinovaţilor de rele tratamente, de torturare şi de ucidere a unor semeni.
Țara va recunoaşte şi va exprima public regrete pentru persecuţiile şi pentru tentativele de lichidare a două comunităţi: Evreii şi Ţiganii; va mărturisi şi va regreta că, după 23 august ’44, a consimţit ca cetăţeni Români de etnie germană să fie consideraţi (de către «aliaţi») prizonieri de război şi deportaţi în Rusia; va recunoaşte şi va regreta public deportarea «titoiştilor» din Banat în Bărăgan; în fine, România, stat constituit, va recunoaşte vina grea, de neşters, faţă de cetăţenii Români refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi din Ţinutul Herţei:”
………………………………………………………………………………………………………………………
(Textul integral a fost publicat în volumul Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995, ediţie îngrijită de Laszlo Alexandru şi în Scrìsuri, I. 1971-1989, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010, ediţie îngrijită de Flori Bălănescu)
Alexandru Pecican 