ALCHIMISTUL

E linişte. E întuneric. Dupa cîteva clipe de nesiguranţă, un sunet vag şi îndepărtat, ca talazurile mării ne orientează spre o lojă laterală. Prin crăpătura uşii străbat fante de lumina roşiatică. Ne ţinem respiraţia. Vocea maestrului caldă, calmă, prietenoasă, mereu egală cu sine, dar în acelaşi timp fermă, puternică, ritmată de versurile unui imn antic şi de demult, misterioasă ca o incantaţie „nevăzută”, recită, incită, fascinează şi, în cele din urmă, hipnotizează.

Ne strecurăm cu mii de precauţii în bezna separeului. Ascunşi în conul de umbră facem eforturi să ne adaptăm privirea. Pe scenă, sub razele reflectoarelor savant orchestrate, toţi actorii teatrului, încarnînd colegii unei trupe „cehoviene” aflate în turneu. Ei tac.

Regizorul a urcat pe scenă şi, pentru o clipă, este Actor. Întinde o mînă şi toate privirile urmăresc gestul ca pe un stol de cocori pe cerul sidefiu al primăverii. Reaşează personajele punctând spaţiile goale şi pline, explică „starea” pe care o aşteaptă de la actanţi, măsoară cu privirea umbrele si balansul reflectoarelor. Indică şi se consultă cu inginerul de lumini, cu light designerul, cum i se spune azi, cere imagini pe ecranul din fundal, explică drumul pe care îl vor urma perechile şi reschiţează dansul manechinelor.

Se îndepărtează brusc, apoi, ajuns la buza scenei se întoarce, priveşte undeva, dincolo de oameni, lucruri şi cuvinte, face un semn şi muzica porneşte cu acordurile melancolice ale unei vechi balade de patefon a la 1900. Totul se pune în mişcare ca un carusel , la început lent apoi personajele prind viaţă şi devin oameni şi întîmplări. Nu ne mai putem abţine şi cu riscul de a fi descoperiţi furăm imagini, am pus aparatul pe foc automat şi mitraliem totul într-un iureş înnebunitor, încercînd sa ţinem pasul cu actorii cuprinşi de magnetism, de „isteria” şi vraja jocului… a întrupării.

Acum totul pare un vis, atât de simplu de frumos şi perfect, de uşor şi ar ramâne aşa dacă nu am vedea sudoarea şiroind pe feţele actorilor, zbaterea inimilor lor în coşul strâmt al pieptului. Abia acum remarc ce mulţi actori tineri are teatrul, cum au format ei, aici, o mare familie de fraţi şi surori, încît aş putea sa jur că au scăpat cu toţii din Cehov.

Maestrul a coborât în sală. Ajuns lîngă intrarea principală, priveşte pe scenă. Face un semn. O rază de lumină roşiatică decupează un con strălucitor. O tînără actriţă păşeşte în cercul de foc şi… În acest moment am fost deconspiraţi şi suntem scoşi afară din vrajă, din perimetrul misterios al TEATRULUI…

De sub portalul Thaliei se aude Cetatea, ca o altă realitate, ca un cor nesfârşit de fierăstraie mecanice pornite să defrişeze Livada de vişini

A.P.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: